Peninsula, locul sacru al nașterii și continuității orașului Constanța, își conservă discret și ezoteric un patrimoniu istoric, cultural și arhitectural unic în România și în lume; “Peninsula Misterioasă” – așa cum a numit-o recent regretata Doina Păuleanu, om de cultură, fost director al Muzeului de Artă Constanța, căreia îi dedicăm această modestă selecție de texte, cu ocazia celebrării Zilei Culturii Naționale.

Selecție de texte: Doina Păuleanu, “Constanța. Aventura unui proiect european”, Editura Ex Ponto, Constanța, 2003 și “Peninsula misterioasă – incursiune în istoriile Constanței”, Editura Monitorul Oficial, București, 2019.

“Tomisul a fost întemeiat de grecii milesieni, veniți pe marea unei margini de lume, care, odată străbătută nu numai de corabia mitică Argos în căutarea lânii de aur, ci și, mai târziu, de vajnicii marinari-explotatori, va beneficia de o transformare a numelui Pontus Axeinos (mare neprimitoare), cu țărmuri care atingeau, în viziunea lui Strabon, „regiunile întunericului și posomorâta locuință a morții”, în Pontus Eux(e)inos (mare ospitalieră); veacul al VI-lea sau al V-lea ante Hristos este considerat inaugural pentru emporionul devenit, în conviețuire cu geto-dacii băștinași, colonie, deci polis, trei, respectiv două secole mai târziu; în timp, Tomisul s-a putut înscrie între preafrumoasele orașe (pulcherimae urbis) descrise de Pliniu cel Bătrân, devenind metropola Pontului Stâng, capitala Scythiei Minor, spațiul de har al creștinismului apostolic, pentru ca, apoi, în veacul de mijloc, să-și vadă numele schimbat după cartierul dreptcredincios al orașului, numit Constantiana sau Constantia, în Constanța.

Peninsula este responsabilă pentru întemeierea orașului Tomis – Constanța și implicit pentru intrarea sa în istorie. A-i dedica o carte înseamnă a te gândi la cele peste 85 de generații care au trăit intra muros – în incinta zidurilor, cândva reale, acum imaginare –, a găsi și extrage din acest palimpsest semnele durabile, secrete, omise sau doar uitate ale trecerii dar și ale absenței lor și a face vizibil genius loci într-un spațiu elocvent nu doar în întinderea, ci chiar în profunzimea sa: Peninsula urbei, Peninsula Misterioasă.

Constanța datorează existența sa milenară „naturii fericite a terenului pe care este clădită și care îi servește de soclu”, susținea în 1897 monograful Constanței, Marin Ionescu Dobrogianu. “Orașul acesta mitic a luat parte la viața fantastică a eroilor și zeilor, pe vremea când poezia îmbrăca în minuni faptele oamenilor“, afirma Ioan Adam în monografia urbei din 1908.

În mitul inaugural al orașului, Peninsula este evocată ca o lamă de cuțit. Dimensiunile așezării orașului s-au limitat, timp de veacuri, la zona peninsulară, iar aceasta, potrivit colonelului Marin Ionescu Dobrogianu, “nu depășește lungimea de 1.300 de metri de la Cazinou până la Grand Hotel, unde s-a dezgropat și poarta măcelarilor din vechea cetate Tomis”.

Zambaccian evocă, nostalgic, “orașul (natal) ghemuit în peninsulă”, iar Constantin Brătescu remarcă: “privită pe o hartă sau din sborul unui aeroplan, chiar provincia aceasta, Dobrogea, ne apare tot ca o peninsulă”. Avem de-a face, de fapt, cu o dublă peninsulă – exclusiv maritimă, la Constanța (Peninsula orașului) și una maritimă și fluvială, “Peninsula Dobrogea”, care a fost ea însăși multă vreme frontieră, limes.

Peninsula noastră misterioasă devine astfel o peninsulă în peninsulă…

Piața Ovidiu a reprezentat centrul ideal pentru un oraș istoric fondat prin ceremonie rituală, spre a evita, după spusa lui Herodot, “destinul trist și precaritatea orașelor întemeiate fără consacrare”.

x    x    x

În secolele sale zbuciumate, zidurile cetății Tomis au fost dărâmate, edificiile prădate și năruite, elementele decorative și sculpturile distruse, oamenii alungați sau uciși. O parte din ruine a supraviețuit, îngropată sub dărăpănături și depuneri: obiecte de cultură și civilizație au fost ascunse voluntar în așteptarea unor vremuri mai bune.

Cel mai important tezaur descoperit la Constanța, 24 de statui antice, dintre care se evidențiază prin iconografie, stil și singularitate Șarpele Glykon, a fost și el ascuns, voluntar, sub pământ, secole de-a rândul; unica reprezentare de dimensiuni apreciabile a zeului-șarpe păstrată până în zilele noastre pare să fi fost cea descoperită la Tomis.

x    x    x

Către 1850 Kustendje nici măcar nu ocupa întreg spațiul peninsular, fiind “doar un biet sat în ruină”. Înflorirea Constanței în epocă datează cam de pe la 1858-1860, când Sultanul a concesionat unei companii englezești exploatarea portului și construirea liniei ferate Cernavodă – Constanța. După integrarea României în granițele țării, dezolanta periferie imperială devine o regiune importantă a statului român. Ca parte a strădaniei de sincronizare europeană, viața Dobrogei după 1878 condensează și arde etapele printr-o strategie îndrăzneață și vizionară.

În 1891, când se propune amplasarea primei școli românești în partea continentală, locuitorilor de atunci acest loc le părea nu doar îndepărtat, ci chiar excentric. În aceeași perioadă pescarul Kurt Baba auzea lupii în fiecare noapte. “Pe atunci Constanța nu se întindea dincolo de Hotelul Grand, construit ulterior, iar oamenii lui Kurt Baba preferau, prudenți, să nu se aventureze dincolo de Grand spre Anadalchioi decât cu puternică escortă și numai pentru nevoi rezonabile” (Tudor Șoimaru, “Constanța”, 1936).

Ansamblul monumental al construcțiilor de pe faleza de vest – marele Edificiu cu mozaic descoperit în 1959 și termele romane identificate ulterior – face parte dintr-o amenajare urbanistică de excepție, menită să întărească, să înfrumusețeze și să individualizeze malul vestic al peninsulei, conferind grandoare perspectivei ei generoase care îi întâmpina pe navigatori; aceste construcții reprezintă perioada de maximă putere, influență și strălucire a urbei.

Au trecut mai bine de 1.500 de ani până când locuitorii aceleiași peninsule, în Constanța modernă de această dată, să își poată asuma o izbândă edilitară de talia Edificiului roman cu mozaic și ne referim, desigur, la faleza Constanței sau lărgirea bulevardului Elisabeta înspre mare; prin anvergura acestei lucrări, orașul câștigă nu numai o suprafață terestră, ci și un loc minunat de promenadă și o clădire care i-a rămas emblemă, Cazinoul, după mai bine de 100 de ani de la inaugurare.

                                                              x    x    x

Pe locul bulevardului de sus, odinioară viran, cadânele se plimbau netulburate, nestingherite și mai ales nevăzute de ochi străini. Primul bulevard a fost amenajat în anii 1879-1880 pe “stâncile de granit de cari în zadar se isbesc valurile Mărei cu sgomot spumat; tristul și monotonul harman al Turcului azi este partea cea mai frumoasă a orașului”, arată locotenentul M.D. Ionescu în 1897… În octombrie 1879, prințul Carol vizitează pentru prima oară urbea marină; aici “simte deșteptându-i-se visuri despre viitoarea putere maritimă a României și planuri înalte îi trec prin minte” – scria Emanoil Bucuța, în 1939, în volumul “Un rege al mării”.

Pe singurul bulevard al Constanței de atunci s-a plimbat și Mihai Eminescu, în vara anului 1882, când a venit pentru băi de mare în urbea marină; s-a cazat modest, la Hotel d’Engleterre (într-o cameră de la mansardă), situat pe Strada Elenă (astăzi Nicolae Titulescu), în imediata apropiere a arterei în cauză, de unde îi scrie Veronicăi Micle în iunie epistolele bine cunoscute. Bunăoară, Eminescu îi va scrie Veronicăi, la 16 iunie 1882, din Hotelul d’Angleterre (care se va demola curând pentru a face loc Hotelului Regina) că “băile de mare întăresc și grăbesc bătăile inimei. Cu toate că omul pare a întineri de ele, privirea mării liniștește mai ales sufletele furtunoase. Șed într-o mansardă și privirea mi-e deschisă din două părți asupra mării, pe care aș vrea să plutesc cu tine”.

Cea mai aerisită stradă din Constanța, bulevardul Elisabeta, “începea atunci de la Casino și din colțul frumoasei vile a domnului Poenaru-Bordea și se sfârșea în strada Elenă (azi Titulescu), lângă halta Ovidiu. Pe dreapta, un șir de case, dintre cari casa domnului Mihail Kogălniceanu, atrag privirea întâi; pe urmă, după un loc viran, biserica cea nouă a Constanței; aproape de Casa Kogălniceanu trebuie să fi fost locul unde Ovidiu sta ore întregi privind marea și ascultând șoaptele vântului, pe când în mintea lui defila întreaga viață de la Roma, cu toate farmecile ei”, notează Barbu Ștefănescu Delavrancea.

În timp odihna, petrecerile, conversația ușoară, muzica, dansul, plimbarea pe țărmul amenajat sau pe apă, în felurite ambarcațiuni, constituie atribute ale relaxării estivale marine, care devine obișnuință în secolul al XIX-lea iar apoi chiar modă pentru cei care și-o pot permite. Chiar Regina Elisabeta scria că “în locul unde se află astăzi mărețul (h)otel europenesc Carol (mai târziu Amiralitatea) și unde se plimbă de colo până colo femei frumos gătite, ascultând muzica militară care cântă, ca în toate locurile de băi, pe acolo umbla bietul Ovidiu singur și trist”, iar Iosif Vulcan aprecia că “o plimbare pe bulevardul Elisabeta este tot ce mai frumos se poate închipui”.

Altă formă de divertisment erau serenadele. “Cine nu-și aduce aminte de vechiul Casino cu terasa de lemn suspendată, de acele baluri și Kermese de la Hotelul Carol? Și galanteria era practicată la scară largă. Gelal Bey, consul al Înaltei Porți la Constanța, oferea cercului său feminin toate surprizele, distribuind cadouri comandate special la Stambul și în fiecare săptămână sosiau colete de la celebrul cofetar furnizor al Curții Imperiale, Hagi Bakir, ale cărui bomboane și rahat erau sans rival. Din când în când Gelal Bey organiza și serenade pe mare la fereastra frumoaselor sale prietene care locuiau în odăile dinspre mare ale marilor hoteluri”, scria Krikor Zambaccian într-un ziar interbelic de mare tiraj.

Planurile de lărgire înspre apă a bulevardului, care prevăd lărgirea și înfrumusețarea bulevardului Elisabeta, precum și construirea unui Casinou Comunal, debutează în anul 1903.

x    x    x

Viața lui Publius Ovidius Naso, relegat la Tomis, este și ea purtătoarea unor mistere pe care nici trecerea timpului nu credem că le va putea dezlega: cauzele exilului, anul precis al morții și locul său de îngropăciune. „Trăia încă Ovidiu la Tomis când Tiberius (anul 15) întemeiază, pentru conducerea ținutului de la gurile Dunării, un comandament militar numit Prefectul malului Mării” (praefectus orae maritimae)... Poarta orașului din vremea lui Ovidiu trebuie căutată pe strada Traian, între liceul vechi (astăzi Colegiul Național) Mihai Eminescu și Piața Independenții (astăzi Piața Ovidiu)”, informează primul monograf al urbei din perioada modernă, Marin Ionescu Dobrogianu.

Remus Opreanu, primul prefect al administrației românești, va susține neabătut, în 1881, că locul în care a fost exilat și a murit Ovidiu este Tomis, capitala județului pe care îl păstorește și are ideea strălucită de a-i dura poetului fără mormânt cunoscut o perenă întrupare în bronz pentru a sublinia latinitatea zonei și a poporului român. Remus Opreanu se oprește asupra lui Ettore Ferrari, căruia îi cere să construiască statuia lui Ovidiu, operă de for, “cea mai artistică statuie din câte avem la Tomis” (“Constanța, perla Mării Negre”, 1931). Ettore Ferrari îl prezintă pe Ovidiu aplecat asupra tristeții sale, într-o atitudine meditativă care include contemplarea și exclude frivolitatea. Marți, 18 (30) august 1887, a avut loc, după cum relatează ziarul “Farul Constanței”, dezvelirea statuii; ceremonia este prezidată de primul ministru și ministrul cultelor și instrucțiunii publice D. A. Sturza, iar la ceremonie Remus Opreanu cuvântează astfel: “În locul acesta, pe care se înalță astăzi Constanța noastră, era acum 19 secole orașul Tomi, colonia uitată a Miletului. Dar a fost destul ca un om să vină din Cetatea Eternă, din Roma, în exil aici, să sufere, să plângă în nemuritoare versuri pe malul acestei mări și acel om să fi fost Ovidiu, una din gloriile lumii antice, pentru ca numele de Tomi să trăiască în veci, iubit și venerat în memoria tuturor. Prin exilul marelui poet, Tomi era celebră; prin statuia de la Constanța, fiica urbei Tomi, Constanța română continuă pe Tomi romană cu splendidul titlu de noblețe al orașului acestuia”.

Zece ani mai târziu, se înființează la Constanța cercul literar Ovidiu, care are ca scop “ridicarea nivelului cultural al românilor dobrogeni”., iar un an mai târziu apare cu același nume “prima revistă literară dobrogreană”; inaugurarea bibliotecii cercului debutează printr-o adunare festivă desfășurată la statuia lui Ovidiu. Abia la 30 aprilie 1925 s-a dezvelit, la Sulmona, în Italia, altă statuie a lui Ovidiu, copie după originalul amplasat în 1887 la Constanța.

x    x    x

În 1930, ”locuitorii de la marginea mării decid că mormântul lui Eminescu s-ar fi cuvenit să se găsească aici, iar absența locului de îngropăciune poate fi compensată doar printr-o statuie” – Constantin Sarry. Alegerea artistului (Oscar Han) și a machetei au fost făcute de I.N. Roman și Tudor Vianu. Însuși Oscar Han mărturisește la un moment dat: “Am cunoscut la Constanța pe un avocat, Ioan Roman, un om bătrân, poet, care făcuse gazetărie la Adevărul și Dimineața. Un om de frumoasă cultură. În entuziasmul lui, deși nu strânsese aproape nici un ban, îmi dă comanda monumentului lui Eminescu la Constanța: – Domnule Han, domnule Tudor Vianu, monumentele nu se fac cu bani, se fac cu entuziasm! I-am promis atunci că nu vin la Constanța decât cu proiectul lui Eminescu”. Dezvelirea statuii lui Mihai Eminescu de la malul mării a avut loc la 15 august 1934, în prezența regelui Carol al II-lea, care a declarat cu această ocazie că “loc mai frumos decât în fața nesfârșitei mări, în fața albastrului infinit, cum a fost gândul lui, în fața sbuciumului necontenit al mării, așa cum sbuciumată i-a fost viața, nu s-ar fi putut alege”.

x    x    x

Zidul de incintă cu porțile sale, un cartier al orașului cu numeroase straturi de locuire, edificul roman cu mozaic, terme, ateliere – pentru sticlă, ceramică sau prelucrare a marmurei, morminte (unul, hipogeu, cu pictură bine păstrată, din secolul al IV-lea), amfiteatrul, galeriile subterane, o serie de bazilici din epoci diferite ale Antichității grecești, romane și bizantine s-au găsit la Tomis, de obicei în ruine, la nivelul solului și al subsolului. Acestea dau seamă despre o viață religioasă complexă și activă în cetatea Pontului Stâng. Cele mai vechi lăcașuri de cult erau închinate zeilor greci și romani, dar și unor divinități asiatice și africane, adeseori asimilate de religiile politeiste din zona orientală a Mediteranei. În spațiul intra muros al orașului antic au fost identificate, dar se află prezervate la nivelul solului sau sub pământ șapte bazilici creștine; în sectorul de vest, astăzi Parcul Arheologic, a fost identificată bazilica mare; în apropiere, bazilica mică; în zona sud-vestică, edificiul Liceului (astăzi Colegiu Național) Mihai Eminescu s-a construit peste ruinele altei bazilici creștine.

La bifurcarea străzilor Traian și Brătianu se afla la începutul secolului al XIX-lea, când Hector de Bearn o desenează, poarta de intrare în cetate, care a fost dărâmată. Potricit colonelului Ionescu M. Dobrogianu, cu materialul scos din ea “s-a clădit geamia de sus Azizia, după numele sultanului Abdul Aziz”. Sultanul Abdul Aziz bin Mehmet Han dă poruncă în primul an al domniei sale, 1861, să se clădească la Kustendje, așezare în plină renaștere după darea în folosință a căii ferate care leagă Bogazkioi de portul maritim, o geamie încăpătoare. Bătrânii vorbesc despre o geamie mică din piatră situată în centru, “dărâmată pe la 1825, când s-a construit geamia Mahmudie, dărâmată apoi și ea din ordinul regelui Carol care a construit pe același loc Moscheea Regală, al cărei minaret svelt se înalță astăzi deasupra orașului” (N. Duployen, “Constanța acum o sută de ani”, 1933). Actuala Moschee Carol, construită între anii 1910 – 1913 pe locul celei vechi, cu act de fundațiune zidit în 1910, a fost inaugurată la 31 mai 1913 în prezența familiei regale.

Primul lăcaș creștin de cult din perioada modernă a fost ridicat de comunitatea britanică la Kustendje în anii 1859-1860. În anul 1862 a fost emis la Constantinopole pe vremea sultanului Abdul Aziz bin Mehmet Han un “firman împărătesc privitor la clădirea bisericii Metamorfosis ellena”, păstrat și astăzi în original la Comunitatea Greacă din Constanța. Fondurile pentru ridicarea Bisericii Metamorfosis au fost strânse de grecii pământeni, dar și de cei aflați în alte țări din Europa. Construită cu începere din anul 1865, biserica Metamorphosis (Schimbarea la Față) deține o poziție centrală în mahalaua grecească, pe faleza înaltă, care se afla, ca și întregul cartier grecesc, la periferie; “în 1869, orașul nu se întindea mai departe de biserica greacă”, potrivit lui Petru Vulcan; potrivit “Albumului Comunității Eline Constanța, întocmit cu ocazia sărbătoririi Semicentenarului alipirii Dobrogei”, Biserica Metamorfosis este și stația istorică a unirii Dobrogei cu Regatul României, unde și glorioasele Armate Române tot în această biserică au făcut primul lor TeDeum, la 1878”.

x    x    x

După Războiul pentru Independență și integrarea Dobrogei în granițele statului român, provincia își începe viața modernă prin proiecte de o anvergură fără precedent – podul peste Dunăre și portul Constanța – sau de însemnată acoperire simbolică – statuia poetului latin Publius Ovidius Naso și Catedrala din Constanța – menite să transforme modesta așezare situată până atunci, timp de peste 450 de ani, la periferia Imperiului Otoman, într-un însemnat port românesc, deci european și să refacă legăturile acestuia cu lumea; adevărate jaloane ale unui îndrăzneț proiect de țară, care se bazează pe sentimentul neobosit de recuperare a tradiției bimilenare – greco-latine, romano-bizantine, creștine – și a decalajului cultural în care omul s-a aflat sub vremi; pământ de exil, cu Ovidiu drept prototip.

Construcția Catedralei Sfinții Apostoli Petru și Pavel a demarat în primii ani ai administrației românești, iar sfințirea acesteia a avut loc 12 ani mai târziu. Planurile grandioase ale Catedralei au fost realizate în 1882, iar lucrarea începe în septembrie 1883 și se încheie, fără pictură interioară, doi ani mai târziu. Numeroase elemente de stil dau anvergură și autoritate spațiului sacru: masivitatea, robustețea, claritatea volumelor, geometrizarea formelor, eliminarea contrastelor, orizontalitatea întărită prin brâie tradiționale…

x    x    x

Funcțiile, construcțiile, amenajările, clădirile și utilitățile specifice Constanței – portul, farul, plaja, cafenelele, cazinoul – toate există datorită peninsulei și golfului pe care îl protejează.

La Kustendje, “farul genovez” a fost realizat de Compania engleză Danube and Black Sea Railway and Kustendge Harbour Company, în anii 1858-1860, pe vremea când Dobrogea se afla sub stăpânire otomană. Denumirea păstrată până astăzi ne poartă închipuirea îndărăt, în secolul al XIII-lea, pe vremea corăbierilor care dominau comerțul în Marea Neagră, când de pe malul înalt și stâncos lumina farului indica un adăpost pentru marinari și un indicator pentru navele care se aventurau în această parte de lune. Astăzi se știe că genovezii au edificat aici un far, probabil din lemn, dar amplasamentul acestuia nu este sigur.

x    x    x

“Constanța s-a năsut din drojdie de cafea, Afrodită Orientală. Cei cari au pus-o sub semnul cafenelei au fost niște înțelepți. Cu un șerbet de trandafir și-o gingirlie ai o filozofie unică. Fără dramă, fără ecuații sufletești. Ai nostalgia peisajului și lenea desțelenirii; mori cu fiecare plecare de vapor și renaști cu toate sosirile”, scrie Tudor Șoimaru într-o monografie romanțată a urbei, iar Delavrancea, pe atunci tânăr jurnalist, scria că în cafenelele orașului “faci chief după mâncare, șezând turcește pe umilele și scundele banchete ale unei cafenele în care tai cu cuțitul fumul ciubucelor și țâgărilor”. Cele mai multe dintre cafenelele Peninsulei erau instalate pe țărm, în piața și pe strada centrală. Pe la 1880, în Constanța erau vreo 12 cafenele, mai ales turcești și grecești, cele mai multe în Piața Independenței și pe bulevardul Elisabeta. Poveștește C.P. Demetrescu în 1897 că “pe când colegii mei se strângeau prin cafenelele din Piața Independenței, mă vedeam silit să mă închid în casă și să citesc. Tot pe atunci s-a întâmplat să se mute la Constanța și Petru Vulcan. Amândoi am pus bazele unui cerc cultural pe care l-am numit chiar de atunci Cercul Literar Ovidiu. După înființare, în fiecare seară, funcționarii, la ieșirea din birou, nu mai (i)eșeau la cafenele, ci veneau de-a dreptul la cercul nostru unde citeau gazetele și revistele pe care le cumpărau tot ei; fiecare – altă gazetă și revistă și pe cari le puneau apoi la dispoziția tuturor”. Printre activitățile organizate de acest Cerc se numărau și conferințele și seratele literare. Una dintre acesta a avut loc la 27 septembrie 1897, în sala pusă la dispoziție de Hotelul Panaioti și care s-a dovedit un mare succes.

x    x    x

Numit inițial Kursaal / Sala de Cură, pavilion (de muzică) sau salon (de dans), dar și casin(ou), Salonul de pe Bulevard sau chiar Sala Guaracino, primul cazinou al orașului, construit în 1880, văzut și de Eminescu în vara anului 1882, edificiu-emblemă al unui spațiu modern de vilegiatură, este plasat dintru început pe Bulevardul Elisabeta, trasat în 1879 ca loc de promenadă și belvedere. Dat în folosință în iulie 1880, cazinoul devine imediat locul privilegiat de întâlnire și de petrecere a timpului liber în modesta așezare portuară. Construit din paiantă și căptușit cu scânduri vopsite în ulei, cazinoul “servea de distracțiune vizitatorilor” în timpul verii, găzduind în sezon, dar și în afara acestuia, baluri organizate de primărie sau cu acceptul acesteia; era alcătuit din săli pentru muzică și dans, pentru lectura presei și pentru jocuri. Stabilimentul necesită însă ulterior numeroase și costisitoare reparații, fapt care induce încă din 1890 ideea reconstrucției sale într-o formă definitivă, cu materiale durabile. Sâmbătă, 16 mai 1898, are loc din nou “inaugurarea Casinului Comunal”, iar la 22 octombrie 1898, președintele de onoare al Cercului Literar Ovidiu, Ion Luca Caragiale, susține în sala cazinoului Conferința „Despre seriositate”, urmată de lectura unor fragmente din lucrările sale.

Cea de-a treia și ultima clădire a Cazinoului, actualul Cazino, face parte dintr-un proiect mai complex care entuziasmează în epocă atât conducerea locală cât și opinia publică. Ioan Adam scrie că “Primăria s-a gândit atunci la o schimbare îndrăzneață, potrivit și sborului pe care l-a luat orașul”. La 17 august 1903 se inagurează lucrările la noul bulevard, prilej pentru presa locală și centrală de a anunța că în centrul acestuia se va construi un frumos Cazinou, pe o platformă ce va intra în mare pe o întindere de 46 de metri. Redeschiderea Cazinoului modernizat are loc la 1 iulie 1912. În pofida unor numeroase controverse și clevetiri, istoria Cazinoului, martor tăcut al atâttor bucurii, tristeți sau iubiri pătimașe, s-a derulat fastuos, cu oameni și fapte vrednice de (vremelnică sau veșnică) pomenire.

x    x    x

La Constanța avea un palat, ale cărui trepte coborau până la malul mării, și Grigore Sturza, astfel încât prințul venea acolo gata să se arunce în mare când marea era răzvrătită și nu revenea la mal decât cel puțin după jumătate de oră de luptă cu valurile. Pe Bulevardul Elisabeta avea casă și celebrul doctor englez Bolton, care se ducea în vizitele sale medicale “în costum colonial, călare pe un măgăruș”, casă pe care Ion Marin Sadoveanu o descria astfel: “am întâlnit acolo cea mai bogată colecție de lulele din câte am văzut. Casa aceasta avea, în netedul, curățenia și confortul ei interior, ceva dintr-un cottage din împrejmuirile Londrei”.  În orașul vechi a locuit, în celebra “casă engleză”, căreia i se atribuie o istorie misterioasă, cu turnul circular din colț, desprins parcă din recuzita uitată a castelelor medievale, și contele Amédée Alléon”, venit în Dobrogea dintr-o pasiune mărturisită pentru entomologie și ornitologie.

Câteva alte case cu funcțiuni specifice – cazinou, spital, abator, școală, palat comunal, palat administrativ, teatru, muzeu, bibliotecă, palatal justiției, palatul episcopal – au polarizat de-a  lungul anilor atenția, entuziasmul, intențiile, reușitele sau eșecurile administrațiilor locale și centrale succesive. Toate au fost proiectate de arhitecți reputați și au constituit pentru comanditari prilejul așteptat pentru afirmarea unor mentalități moderne, sincrone cu evoluția arhitecturii europene, lipsite de complexe provinciale sau de prejudecăți. Între acestea, doar sediul primăriei a avut parte de două construcții în material definitiv: actualul Muzeu de Artă Populară și actualul Muzeu de Istorie Națională și Arheologie.

Tot Peninsula găzduiește și casa bancherului Gheorghe Hrisicos, vizitată în epocă de Caragiale, Delavrancea, Vlahuță și Dobrogeanu-Gherea sau splendida vilă în stil maur a lui Mihail Șutzu, celebra “Vilă Șutzu”, care a rezistat până în zilele noastre – “vilă în stil maur, decorată cu coloane, porți și ferestre cu arc spart sau trilobat, cu plafoanele celor patru săli și cupola în stuc sculptat policrom” (Radu Negrescu-Șuțu).

Sau Casa Pariano, de pe tronsonul vestic al Bulevardului Elisabeta. Pariano, patriarhul agriculturii dobrogene, își construiește aici, după război, o reședință-conac în stil național (neoromânesc), cu o minunată priveliște asupra mării. Așezată perfect, cu proporții armonioase și cu o terasă generoasă deschisă larg spre mare, Casa Pariano, devenită muzeu în 1968 spre a primi donația sculptorului dobrogean Ion Jalea, diversifică oferta stilistică a urbei multiseculare, adăugând elementelor balcanice, neoclasice, eclectice, baroce, rococo, Art Nouveau date ale unei sinteze operate cu secole în urmă de arhitectura românească, reformulată creator în modernitate prin viziunea unor arhitecți de talie. Prin fața acestei case s-a plimbat întreaga protipendadă a României în anii interbelici.

Consul onorific și ulterior titular, primul artist fotograf al Dobrogei, mare proprietar și filantrop, Anatol Magrin a fost cu certitudine unul dintre personajele de marcă ale urbei marine, primul fotograf și fotoreporter al Constanței și al Dobrogei. Pe strada Romană nr. 9, celebra Casă Magrin care a rezistat pe țărmul estic până în zilele noastre, este astăzi desfigurată, chiar ruinată. În această clădire fotograful Dobrogei și-a instalat atelierul de fotografie care avea să-l facă celebru.

x    x    x

Prima regină a României, Elisabeta, cea mai productivă regină în câmpul literar din epoca sa în Europa, a fost interesată de mare, ca orice suflet romantic. Constănțenii o așteaptă cu interes încă din 1880. Regina Elisabeta sosește pentru prima oară în urbea marină la 15 septembrie 1895, după inaugurarea podului de la Cernavodă și se îndrăgostește iremediabil de aceste locuri. Regina Maria menționează că “Elisabeta era bătrână când i s-a permis să meargă la Constanța. Atunci fu contruit micul pavilion pentru dânsa pe dig, un colțișor pe care-l iubea nespus”. Potrivit lui Radu Vulpe, “de 15 zile au avut nevoie lucrătorii ca să ridice pavionul de la far, care a corespuns într-atât așteptărilor încât Regina a hotărât să-și facă aici reședința de vară”. Astfel este ridicată peste noapte, ca în povești, această construcție unică, diafană, poetică și misterioasă, asemenea unui mic vapor de pasageri. În anii Elisebatei i s-a spus, convențional, pavilionul din port sau de pe dig – cuibul Reginei. Regina “își părăsea pavilionul doar arareori, pentru a lua parte la vreo festivitate. În schimb erau aproape zilnice la pavilion ceaiurile literare sau recepțiunile în care domnia o simplitate încântătoare. Regina dormea singură în acel pavilion, cu o camerieră, păzită de dragii ei marinari”. Regina l-a completat pe Carol prin opera ei culturală și socială. La pavilion se adunau întotdeauna artiștii și poeții aflați la Constanța. Regina poetă rezemată de perne cu fina dantelă în mână asculta nu fără tulburare impresionantul ritm al valurilor, în timp ce băieții de la Mircea se apropiau în bărci ușoare de locuința regală cântând, acompaniați de chitarele lor, vechi cântece de mare…”.